Slăbiciunea musculară: cauze, semne de alarmă și când ajută recuperarea medicală

„Nu mai am putere în picioare.”

„Îmi este greu să mă ridic de pe scaun.”

„Nu mai pot ridica brațul ca înainte.”

„Obosesc mult mai repede când merg.”

Pacienții descriu foarte diferit ceea ce numesc slăbiciune musculară.

Uneori este vorba despre o pierdere reală de forță.

Alteori problema poate fi:

oboseala;
durerea care împiedică mișcarea;
lipsa de condiție fizică;
rigiditatea unei articulații;
o problemă neurologică;
recuperarea incompletă după o operație sau imobilizare.

De aceea, slăbiciunea musculară nu trebuie tratată automat prin exerciții înainte de a înțelege de ce a apărut.

În anumite situații recuperarea medicală și kinetoterapia sunt foarte importante.

Dar primul pas este diferențierea unei slăbiciuni apărute progresiv după inactivitate de o slăbiciune care poate reprezenta semnul unei probleme neurologice sau medicale acute.

Ce înseamnă slăbiciune musculară

Slăbiciunea musculară înseamnă reducerea capacității unui mușchi sau a unui grup muscular de a produce forță.

Pacientul poate observa că:

îi este mai greu să se ridice de pe scaun;
nu poate urca scările ca înainte;
un picior „nu îl mai ține”;
nu poate ridica sau transporta un obiect;
nu mai poate ridica brațul;
merge mai lent;
se dezechilibrează;
are nevoie de sprijin pentru activități pe care anterior le făcea singur.

Uneori pierderea de forță este evidentă.

Alteori este identificată numai prin examinare și evaluare funcțională.

Slăbiciunea și oboseala sunt același lucru?

Nu.

Un pacient poate spune:

„nu mai am putere”

dar să aibă de fapt o toleranță redusă la efort.

De exemplu:

începe activitatea cu forță normală;
poate efectua mișcarea;
dar obosește rapid.

Aceasta este diferită de situația în care persoana încearcă să efectueze o mișcare și nu reușește să producă forța necesară.

Distincția este importantă deoarece cauzele și evaluarea pot fi diferite.

Durerea poate da impresia de slăbiciune

Da.

Un genunchi foarte dureros poate determina pacientul să evite încărcarea.

Un umăr dureros poate face dificilă ridicarea brațului.

În asemenea situații, pacientul poate descrie problema ca:

„nu am putere”.

Dar limitarea poate fi produsă parțial de durere, nu numai de deficit muscular.

De aceea, testarea forței trebuie interpretată împreună cu:

durerea;
mobilitatea;
diagnosticul;
funcția.

De ce poate scădea forța musculară

Există numeroase cauze.

Slăbiciunea poate apărea în contextul:

unei perioade de imobilizare;
repausului prelungit;
unei intervenții chirurgicale;
unei fracturi;
unei accidentări;
unei boli neurologice;
afectării unui nerv;
unei probleme la nivelul coloanei;
unei boli musculare;
unor boli sistemice;
unor medicamente;
înaintării în vârstă asociate cu pierderea masei și funcției musculare.

Prin urmare, „slăbiciune musculară” este un simptom sau un deficit funcțional, nu un diagnostic unic.

Slăbiciunea după imobilizare

Aceasta este una dintre situațiile în care recuperarea are un rol foarte clar.

Dacă un membru este utilizat mai puțin pentru o perioadă, pot apărea:

scăderea forței;
pierderea masei musculare;
reducerea mobilității;
toleranță mai mică la efort.

Acest lucru se poate întâmpla după:

fractură;
ghips;
operație;
spitalizare;
repaus prelungit.

După ce structura afectată poate fi din nou încărcată în siguranță, recuperarea urmărește creșterea progresivă a capacității pacientului.

Slăbiciunea după operație

Este frecvent ca musculatura să fie mai slabă după o intervenție.

Dar recuperarea depinde foarte mult de tipul operației.

De exemplu, după proteza de genunchi, forța cvadricepsului este importantă pentru:

mers;
ridicarea de pe scaun;
stabilitatea genunchiului;
urcarea și coborârea scărilor.

După proteza de șold, trebuie recuperate progresiv:

forța;
controlul șoldului;
mersul;
autonomia.

După reconstrucția ligamentului încrucișat anterior, progresia forței face parte dintr-un program mai amplu și trebuie corelată cu vindecarea și criteriile funcționale.

Nu se începe pur și simplu „întărirea mușchiului” fără să ținem cont de structura operată.

Slăbiciunea după o accidentare

Durerea, protejarea membrului și reducerea activității pot produce rapid pierderea funcției.

De exemplu, după o leziune a genunchiului pacientul poate:

merge mai puțin;
evita sprijinul;
utiliza mai puțin musculatura coapsei.

După vindecarea inițială, programul trebuie să recupereze progresiv:

mobilitate → activare → forță → control → funcție.

Pentru situațiile posttraumatice există și articolul despre limitarea mișcărilor după accidentare și recuperarea medicală.

Slăbiciunea musculară poate fi neurologică?

Da.

Pentru ca un mușchi să producă o mișcare normală este necesară funcționarea corespunzătoare a:

creierului;
măduvei spinării;
rădăcinilor nervoase;
nervilor periferici;
mușchilor.

O problemă la oricare dintre aceste niveluri poate modifica forța.

De aceea, slăbiciunea poate apărea în contextul unor boli precum:

AVC;
afectarea unei rădăcini nervoase;
neuropatii;
unele boli ale sistemului nervos;
unele boli neuromusculare.

În aceste situații, diagnosticul neurologic poate avea prioritate înaintea începerii recuperării.

Slăbiciunea bruscă pe o parte a corpului este o urgență

Da.

Dacă slăbiciunea apare brusc, mai ales la nivelul:

feței;
unui braț;
unui picior;
unei jumătăți a corpului,

trebuie luată în calcul posibilitatea unui AVC.

Semnele pot include:

asimetria feței;
imposibilitatea de a menține un braț ridicat;
vorbire neclară sau dificultate de exprimare;
amorțeală instalată brusc;
probleme de echilibru sau coordonare.

În această situație nu se face programare pentru kinetoterapie și nu se așteaptă să vedem dacă „își revine mușchiul”.

Este necesară evaluare medicală de urgență.

Chiar dacă simptomele dispar după câteva minute, ele pot reprezenta un atac ischemic tranzitor și necesită evaluare rapidă.

Slăbiciunea care se agravează rapid trebuie evaluată

Da.

Un alt semnal important este slăbiciunea care:

apare în mai multe membre;
se accentuează în ore sau zile;
începe la picioare și progresează;
este asociată cu tulburări de sensibilitate;
afectează mersul din ce în ce mai mult.

Există afecțiuni neurologice în care slăbiciunea poate progresa rapid și poate ajunge să afecteze inclusiv respirația.

De aceea, o pierdere rapid progresivă a forței nu trebuie tratată inițial ca simplă decondiționare fizică.

Slăbiciune plus dificultăți respiratorii

Necesită evaluare medicală rapidă.

Dacă slăbiciunea se extinde și pacientul observă:

dificultăți de respirație;
dificultăți de înghițire;
deteriorare rapidă;

nu vorbim despre o situație pentru o ședință obișnuită de recuperare.

Prioritatea este evaluarea medicală.

Slăbiciune în picioare și probleme urinare sau intestinale

Această asociere este deosebit de importantă.

Dacă o persoană cu durere lombară sau simptome la nivelul membrelor inferioare dezvoltă:

dificultăți noi de control al vezicii;
dificultăți de urinare;
pierderea controlului intestinal;
amorțeală în regiunea dintre coapse, organele genitale sau fese;
slăbiciune progresivă a membrelor inferioare,

trebuie luată în calcul o compresie severă a nervilor din partea inferioară a coloanei, inclusiv sindromul de coadă de cal.

Aceasta necesită evaluare medicală de urgență.

Nu se încearcă rezolvarea problemei prin masaj, manipulare sau exerciții înainte de diagnostic.

Slăbiciunea asociată durerii care coboară pe picior

Poate apărea atunci când o rădăcină nervoasă este afectată.

Într-o sciatică sau hernie de disc pot exista:

durere;
furnicături;
amorțeală;
uneori slăbiciune.

Dacă deficitul de forță este semnificativ sau progresiv, este necesară evaluare medicală.

Pentru tabloul specific există articolele despre:

Nu orice sciatică produce deficit motor, dar atunci când forța scade acest lucru trebuie evaluat separat de simpla durere.

Slăbiciunea la vârstnici

La persoanele în vârstă, scăderea progresivă a forței poate avea mai mulți factori simultan:

sedentarism;
pierderea masei musculare;
spitalizări;
boli cronice;
artroză;
tulburări neurologice;
alimentație insuficientă;
reducerea activității.

Consecințele pot fi importante.

Persoanei îi poate deveni dificil:

să se ridice de pe scaun;
să urce scările;
să meargă suficient;
să își mențină echilibrul.

Slăbiciunea membrelor inferioare poate contribui astfel la pierderea autonomiei și la riscul de cădere.

Programul pentru această populație este dezvoltat în articolul despre kinetoterapia la vârstnici și prevenirea căderilor.

După o spitalizare lungă

Un pacient poate intra în spital mergând independent și poate ieși mult mai slab.

Perioadele de:

repaus la pat;
boală severă;
activitate redusă;
alimentație insuficientă

pot reduce semnificativ capacitatea fizică.

În asemenea situații, obiectivul recuperării nu este doar „să facem mușchi”.

Trebuie reconstruite progresiv:

transferurile;
ridicarea;
statul în picioare;
mersul;
rezistența;
autonomia.

Cum se evaluează forța musculară

Evaluarea începe cu discuția despre ceea ce pacientul observă în viața de zi cu zi.

Apoi pot fi analizate:

mișcările active;
forța diferitelor grupe musculare;
comparația între membre;
mobilitatea;
sensibilitatea;
reflexele, atunci când este relevant;
mersul;
echilibrul.

Pentru anumite probleme pot fi necesare evaluări suplimentare în alte specialități.

Testarea musculară este doar o componentă a evaluării funcționale.

De ce contează comparația între dreapta și stânga

O diferență clară de forță între membre poate fi relevantă.

De exemplu:

un braț este mult mai slab decât celălalt;
pacientul nu poate ridica laba piciorului;
un genunchi nu mai susține greutatea la fel ca celălalt.

Dar comparația nu este singurul criteriu.

Unele boli pot afecta simetric ambele membre.

De aceea contează și evoluția în timp.

Sunt necesare analize sau investigații?

Uneori, da.

Nu există însă o singură investigație pentru „slăbiciune musculară”.

În funcție de situație, evaluarea poate necesita:

consult neurologic;
consult ortopedic;
analize de laborator;
imagistică;
studii de conducere nervoasă sau electromiografie;
alte investigații.

Alegerea depinde de:

modul de apariție;
distribuția deficitului;
simptomele asociate;
examenul clinic.

Nu este necesar să facem toate investigațiile tuturor pacienților.

Când ajută Medicina Fizică și de Reabilitare

După ce situația a fost evaluată și există indicație pentru recuperare, medicul de Medicină Fizică și de Reabilitare poate analiza:

deficitul de forță;
mobilitatea;
mersul;
echilibrul;
impactul asupra activităților zilnice.

Programul este apoi construit după cauza și obiectivele pacientului.

Ce rol are kinetoterapia

Kinetoterapia este una dintre principalele metode pentru recuperarea activă a forței atunci când exercițiul este indicat.

Programul poate include:

activarea unei musculaturi foarte slabe;
exerciții cu greutatea corpului;
exerciții cu rezistență;
ridicări de pe scaun;
exerciții pentru mers;
exerciții de echilibru;
activități funcționale.

Dar exercițiile trebuie dozate.

Un pacient foarte slăbit după spitalizare nu începe la același nivel cu o persoană activă care recuperează un singur membru după o accidentare.

Cum se crește forța

Forța se recuperează progresiv.

Principiul poate fi:

activare → mișcare controlată → rezistență → sarcină mai mare → activitate funcțională.

De exemplu, pentru membrele inferioare:

contracție musculară

→ ridicarea piciorului
→ ridicarea de pe scaun
→ genuflexiune adaptată
→ treaptă
→ activități mai solicitante.

Exercițiul trebuie progresat atunci când pacientul îl poate efectua corect și în siguranță.

Mai multe repetări înseamnă automat recuperare mai rapidă?

Nu.

Doza trebuie adaptată.

Prea puțin stimul poate să nu fie suficient pentru progres.

Prea mult, prea repede, poate produce:

oboseală excesivă;
agravarea durerii;
scăderea calității mișcării.

Programul trebuie adaptat răspunsului pacientului.

Electrostimularea poate recupera forța?

În anumite situații, stimularea neuromusculară poate fi utilizată ca adjuvant.

Poate fi relevantă atunci când activarea voluntară a unui mușchi este dificilă, de exemplu în anumite etape postoperatorii sau neurologice.

Dar electrostimularea nu înlocuiește automat:

exercițiul;
controlul voluntar;
mersul;
activitățile funcționale.

Rolul ei este explicat separat în articolul despre electroterapie, TENS și electrostimulare.

Slăbiciunea după AVC

După AVC, deficitul motor poate afecta:

brațul;
piciorul;
trunchiul;
mersul;
echilibrul.

Recuperarea nu înseamnă doar creșterea forței izolate.

Este necesară și exersarea funcției:

întoarcerea în pat;
ridicarea;
transferul;
mersul;
utilizarea membrului afectat.

Programul este descris în articolul despre recuperarea după AVC.

Slăbiciunea în bolile neurologice

În unele boli neurologice obiectivul poate fi:

recuperarea funcției;
compensarea unui deficit;
menținerea capacității existente;
prevenirea decondiționării.

De aceea există separat pilonul despre kinetoterapia neurologică.

Nu toate formele de slăbiciune neurologică răspund identic la exercițiu.

Programul trebuie raportat la diagnosticul neurologic.

Este suficient să întărim mușchiul?

Nu întotdeauna.

Pacientul poate avea nevoie simultan de:

mobilitate;
coordonare;
echilibru;
control;
rezistență;
antrenarea mersului.

De exemplu, forța unui picior poate crește, dar pacientul poate continua să meargă nesigur dacă nu este lucrat și controlul funcțional.

Obiectivul nu este doar un mușchi mai puternic.

Este un pacient care funcționează mai bine.

Ce înseamnă obiectiv funcțional

În loc să spunem doar:

„trebuie să creștem forța”.

putem stabili:

să se ridice de pe scaun fără ajutor;
să urce un etaj;
să meargă 500 de metri;
să transporte o sacoșă;
să ridice brațul pentru a se îmbrăca;
să revină la muncă;
să revină la sport.

Aceste obiective permit construirea unui program relevant.

Cum măsurăm progresul

Prin reevaluare.

Putem urmări:

forța;
numărul de ridicări de pe scaun;
distanța de mers;
viteza mersului;
echilibrul;
toleranța la efort;
independența în activitățile zilnice.

Dacă pacientul face exercițiile, dar funcțional nu progresează, programul trebuie analizat.

Nu măsurăm succesul doar prin:

„a terminat cele zece ședințe”.

Câte ședințe sunt necesare

Nu există un număr universal.

O persoană care a pierdut moderat forța după două săptămâni de imobilizare nu are același traseu cu un pacient:

după AVC;
după luni de spitalizare;
cu boală neurologică;
după o intervenție ortopedică majoră.

Numărul și frecvența ședințelor depind de:

cauză;
severitate;
obiective;
capacitatea pacientului;
progres.

Principiul este explicat separat în articolul despre câte ședințe de kinetoterapie sunt necesare.

Recuperarea continuă și acasă?

De multe ori, da.

O parte importantă a progresului poate veni din:

exercițiile recomandate;
mers;
activitate zilnică;
creșterea progresivă a nivelului de activitate.

Pacientul nu trebuie să depindă exclusiv de ceea ce face în cabinet.

Programul trebuie însă clar stabilit.

„Mișcă-te mai mult” nu este întotdeauna o recomandare suficientă pentru un pacient foarte slăbit.

Ce nu trebuie făcut

Slăbiciunea musculară nu trebuie tratată automat prin:

masaje repetate;
proceduri pasive;
suplimente luate fără identificarea cauzei;
exerciții foarte intense începute brusc.

Mai ales atunci când slăbiciunea este nouă sau progresivă, diagnosticul vine înaintea recuperării.

Când mergem întâi la neurolog

Evaluarea neurologică poate fi deosebit de importantă dacă există:

slăbiciune fără o explicație ortopedică evidentă;
deficit unilateral;
amorțeală asociată;
probleme de coordonare;
mers modificat;
progresia deficitului;
alte simptome neurologice.

Medicul de recuperare și neurologul nu au roluri concurente.

Un traseu posibil este:

neurolog → diagnostic → Medicină Fizică și de Reabilitare → program de recuperare.

Când mergem întâi la ortoped

După:

traumatism;
fractură;
ruptură ligamentară;
intervenție ortopedică;
durere articulară cu pierderea funcției,

evaluarea ortopedică poate fi necesară pentru stabilirea diagnosticului și a eventualelor restricții.

Ulterior, programul de recuperare urmărește recâștigarea funcției.

Când mergem direct la evaluare medicală urgentă

Nu aștepta o consultație obișnuită de recuperare dacă apare:

slăbiciune bruscă a feței, brațului sau piciorului;
slăbiciune bruscă pe o parte a corpului;
tulburare de vorbire asociată;
pierdere rapid progresivă a forței;
dificultăți de respirație sau înghițire asociate slăbiciunii;
slăbiciune a picioarelor asociată cu tulburări noi urinare sau intestinale;
amorțeală nouă în regiunea perineală;
deteriorare neurologică rapidă.

În aceste situații prioritatea este diagnosticul și tratamentul cauzei.

Recuperarea începe după ce urgența a fost evaluată și pacientul poate participa în siguranță la program.

Ideea esențială

Slăbiciunea musculară nu este un diagnostic.

Poate apărea după:

imobilizare;
accidentare;
operație;
spitalizare;

dar poate fi și manifestarea unei afecțiuni neurologice sau a unei alte probleme medicale.

De aceea, primul pas este:

să stabilim cauza și tipul deficitului.

Dacă slăbiciunea apare brusc, progresează rapid sau este asociată cu semne neurologice importante, evaluarea medicală are prioritate.

După stabilirea diagnosticului, traseul de recuperare poate fi:

diagnostic → Medicină Fizică și de Reabilitare → evaluare funcțională → kinetoterapie → progresia forței și funcției → reevaluare.

Obiectivul nu este doar ca un mușchi să obțină un scor mai bun la testare.

Obiectivul este ca pacientul să poată din nou:

să se ridice, să meargă, să urce scări, să își folosească membrele și să își recâștige cât mai mult din autonomie.

Serviciile disponibile sunt prezentate pe pagina de recuperare medicală.