Câte ședințe de kinetoterapie sunt necesare și cum se evaluează progresul

Câte ședințe de kinetoterapie sunt necesare și cum se evaluează progresul

„Câte ședințe de kinetoterapie trebuie să fac?” este una dintre primele întrebări ale pacientului care începe recuperarea.

Nu există însă un număr standard valabil pentru toate persoanele și toate diagnosticele.

Un pacient care își recuperează mobilitatea după o entorsă ușoară, unul care începe recuperarea după protezarea unui genunchi și o persoană cu afectare neurologică au obiective și ritmuri de recuperare foarte diferite.

Din acest motiv, un program de kinetoterapie trebuie construit în jurul funcției care trebuie recuperată și apoi ajustat în funcție de evoluția pacientului.

Întrebarea utilă nu este doar „câte ședințe fac?”, ci și:

„Ce trebuie să pot face la final și cum măsurăm dacă mă apropii de acel obiectiv?”

De ce nu există un număr standard de ședințe

Durata recuperării poate fi influențată de numeroși factori:

• diagnosticul;
• severitatea problemei;
• nivelul inițial de mobilitate;
• forța musculară;
• existența durerii;
• perioada de imobilizare;
• tipul unei eventuale intervenții chirurgicale;
• vârsta;
• bolile asociate;
• nivelul de activitate anterior;
• obiectivele pacientului;
• frecvența ședințelor;
• exercițiile efectuate între ședințe;
• răspunsul organismului la program.

Standardele profesionale APTA prevăd ca planul de recuperare să includă obiectivele, intervențiile și frecvența și durata estimate ale tratamentului, iar acestea sunt stabilite pe baza evaluării pacientului, nu exclusiv a diagnosticului.

De aceea, două persoane cu aceeași afecțiune pot avea programe diferite.

Sunt suficiente 10 ședințe de kinetoterapie?

Uneori pot fi. Alteori nu.

Numărul de 10 ședințe este des întâlnit în organizarea programelor și pachetelor de recuperare, dar nu reprezintă un prag biologic după care recuperarea este obligatoriu finalizată.

După zece ședințe, un pacient poate:

• să fi atins obiectivele stabilite;
• să fi făcut progrese importante, dar să mai aibă nevoie de recuperare;
• să aibă nevoie de modificarea programului;
• să poată continua predominant printr-un program individual pentru acasă;
• să necesite o reevaluare medicală dacă evoluția nu este cea așteptată.

Prin urmare, numărul de ședințe trebuie privit ca parte a unui plan, nu ca o garanție de rezultat.

Cum se stabilește inițial programul de kinetoterapie

Primul pas este evaluarea.

În funcție de problemă, pot fi analizate:

• amplitudinea mișcărilor;
• forța;
• stabilitatea;
• echilibrul;
• coordonarea;
• mersul;
• toleranța la efort;
• activitățile pe care pacientul le poate sau nu le poate realiza;
• durerea și modul în care aceasta influențează mișcarea.

Pe baza acestor informații se stabilesc obiectivele.

Acesta este rolul evaluării funcționale: să transforme o problemă generală precum „mă doare genunchiul” într-o serie de deficite și obiective care pot fi urmărite.

De exemplu, obiectivele pot fi:

• să recâștigi extensia completă a genunchiului;
• să poți merge fără sprijin;
• să urci scările;
• să ridici brațul până la nivelul necesar activităților zilnice;
• să îți îmbunătățești echilibrul;
• să revii la serviciu;
• să revii progresiv la sport.

Cât de des se face kinetoterapia

Frecvența nu trebuie stabilită automat după formula „de trei ori pe săptămână” sau „zilnic”.

Ea depinde de diagnostic, etapa recuperării, intensitatea programului, toleranța pacientului și posibilitatea de a continua exercițiile în afara ședințelor.

În unele perioade poate fi necesar un contact mai frecvent cu kinetoterapeutul. În alte etape, intervalele dintre ședințe pot crește, iar o parte mai mare a programului poate fi realizată independent.

Documentația profesională APTA tratează frecvența, intensitatea și durata intervențiilor ca elemente ale planului individual de tratament.

Așadar, frecvența este o componentă care se prescrie și se adaptează, nu o regulă universală.

Când ar trebui să apară primele rezultate

Și aici răspunsul depinde de ceea ce numim „rezultat”.

Un pacient poate observa relativ devreme:

• că execută mai ușor anumite mișcări;
• că are mai multă încredere în membrul afectat;
• că tolerează mai bine efortul;
• că începe să recâștige mobilitatea.

Recuperarea forței, a stabilității, a mersului sau revenirea la activități complexe poate necesita mai mult timp.

În plus, recuperarea nu este întotdeauna liniară.

Pot exista perioade cu progres rapid și perioade în care evoluția încetinește. Important este dacă pacientul înaintează către obiectivele funcționale stabilite.

Cum se măsoară corect progresul

Durerea este importantă, dar nu ar trebui să fie singurul criteriu.

În funcție de problemă, progresul poate fi urmărit prin:

Mobilitate

Se poate măsura cât de mult se mișcă articulația și dacă amplitudinea se apropie de obiectiv.

Forță

Se urmărește capacitatea musculaturii de a produce și controla mișcarea.

Mers

Pot conta:

• distanța parcursă;
• viteza;
• nevoia de sprijin;
• simetria;
• siguranța.

Echilibru și stabilitate

Acestea sunt deosebit de importante după anumite traumatisme, în recuperarea neurologică și la persoanele cu risc de cădere.

Activități funcționale

Uneori acesta este criteriul cel mai relevant.

Pacientul poate fi întrebat și evaluat dacă poate:

• să se ridice de pe scaun;
• să urce scările;
• să se îmbrace;
• să conducă;
• să meargă la cumpărături;
• să revină la muncă;
• să reia activitatea fizică.

APTA recomandă ca reevaluarea să documenteze explicit dacă obiectivele au fost sau nu atinse și ca planul, termenele și intervențiile să fie modificate atunci când progresul nu este cel anticipat.

Durerea mai mică înseamnă că recuperarea s-a terminat?

Nu neapărat.

Durerea poate scădea înainte ca funcția să fie complet recuperată.

Un pacient poate să nu mai aibă o durere importantă, dar să prezinte în continuare:

• forță redusă;
• mobilitate incompletă;
• instabilitate;
• mers modificat;
• deficit de echilibru;
• dificultăți la activități mai solicitante.

Dacă programul se oprește exclusiv pentru că durerea a dispărut, unele dintre aceste probleme pot rămâne.

La fel de important, prezența unui anumit nivel de durere nu înseamnă automat că nu există progres.

Trebuie analizată evoluția ansamblului funcțional.

Recuperarea după accidentare sau operație poate dura mai mult?

Da.

În recuperarea post-traumatică sau postoperatorie există un element suplimentar: vindecarea biologică a țesuturilor și restricțiile specifice intervenției.

Kinetoterapia nu poate accelera arbitrar aceste procese.

După anumite intervenții există etape în care:

• încărcarea este limitată;
• anumite mișcări sunt restricționate;
• amplitudinea este crescută progresiv;
• exercițiile de forță sunt introduse treptat;
• revenirea la activități este condiționată de atingerea unor criterii.

Din acest motiv, recuperarea după accidentare sau operație nu trebuie planificată după un număr arbitrar de ședințe.

În ghidurile NICE pentru recuperarea după traumatisme, planificarea este construită în jurul evaluării nevoilor, stabilirii obiectivelor și revizuirii planului de recuperare.

Dar pentru durerea de genunchi?

Nici „durerea de genunchi” nu reprezintă un singur program.

O persoană cu gonartroză, una cu sindrom femuro-patelar, alta după menisc și un pacient după o perioadă de imobilizare pot avea nevoi foarte diferite.

În cazul genunchiului pot fi urmărite:

• mobilitatea;
• forța cvadricepsului și a altor grupe musculare;
• controlul membrului inferior;
• mersul;
• urcatul și coborâtul scărilor;
• toleranța la efort;
• revenirea la activități.

Am explicat aceste diferențe în ghidul despre recuperarea genunchiului.

Prin urmare, două persoane care spun „fac kinetoterapie pentru genunchi” pot avea atât programe, cât și durate foarte diferite.

Exercițiile pentru acasă pot reduce numărul de ședințe?

Pot influența modul în care este organizată recuperarea, dar nu există o formulă simplă de tipul „mai multe exerciții acasă = mai puține ședințe”.

Programul pentru acasă poate fi foarte important pentru continuitatea recuperării.

Pacientul trebuie însă să știe:

• ce exerciții face;
• cum le execută;
• cu ce frecvență;
• câte repetări;
• ce intensitate este recomandată;
• ce simptome trebuie urmărite;
• când trebuie oprit sau modificat exercițiul.

Executarea unei cantități mai mari decât cea recomandată nu înseamnă automat recuperare mai rapidă.

Programul trebuie să permită atât stimularea necesară progresului, cât și recuperarea dintre solicitări.

Ce se întâmplă dacă după mai multe ședințe nu există progres

Lipsa progresului este o informație clinică importantă.

Nu înseamnă automat că „kinetoterapia nu funcționează”, dar nici nu trebuie ignorată prin repetarea neschimbată a aceluiași program.

Trebuie reevaluate:

• diagnosticul;
• obiectivele;
• exercițiile;
• dozarea lor;
• respectarea programului;
• simptomele noi;
• bolile asociate;
• eventualele bariere care împiedică progresul.

Uneori programul trebuie modificat.

Alteori poate fi necesară o reevaluare medicală sau o investigație suplimentară.

Standardele APTA prevăd tocmai această logică: progresul trebuie verificat, iar atunci când evoluția nu este cea anticipată trebuie analizate cauzele și ajustate intervențiile.

Când poate fi redusă frecvența ședințelor

Pe măsură ce pacientul progresează și execută corect programul, poate deveni posibilă creșterea gradului de autonomie.

De exemplu, pacientul poate:

• efectua o parte mai mare din exerciții acasă;
• veni periodic pentru verificarea tehnicii;
• primi progresii ale exercițiilor;
• fi reevaluat la intervale mai mari.

Acest lucru nu înseamnă abandonarea recuperării.

Dimpotrivă, unul dintre obiectivele unui program bine construit este ca pacientul să devină cât mai capabil să își gestioneze în siguranță propria activitate.

Când se termină kinetoterapia

Un program nu ar trebui încheiat doar pentru că „s-au terminat cele 10 ședințe”.

Momentul potrivit poate fi atunci când:

• obiectivele au fost atinse;
• pacientul și-a recuperat funcția necesară;
• poate continua în siguranță independent;
• progresul poate fi menținut printr-un program pentru acasă;
• s-a ajuns la nivelul funcțional realist stabilit pentru situația respectivă;
• este necesară trecerea către o altă etapă sau alt tip de intervenție.

În unele afecțiuni cronice sau neurologice, obiectivul poate fi și menținerea funcției, nu atingerea unui punct după care orice intervenție devine inutilă.

OMS definește recuperarea în raport cu optimizarea funcției și reducerea dizabilității, ceea ce explică de ce obiectivul diferă semnificativ între pacienți.

Întrebări utile la începutul programului

În loc să întrebi numai „câte ședințe trebuie să fac?”, sunt utile și întrebările:

Ce deficit încercăm să recuperăm?

Care sunt obiectivele mele concrete?

Cum vom măsura progresul?

Ce trebuie să fac între ședințe?

Când vom face reevaluarea?

În ce condiții modificăm programul?

Care este criteriul după care considerăm că recuperarea s-a încheiat?

Aceste întrebări oferă mult mai multe informații decât simpla achiziție a unui număr fix de ședințe.

Ideea esențială

Nu există un număr universal de ședințe de kinetoterapie.

Zece ședințe pot reprezenta o etapă practică de tratament, dar nu reprezintă o unitate medicală prin care putem decide automat că recuperarea este finalizată.

Durata corectă pornește de la:

diagnostic → evaluare funcțională → obiective → program → reevaluare → adaptarea planului.

Pentru un pacient obiectivul poate fi să își recapete mobilitatea completă a genunchiului. Pentru altul, să poată merge fără sprijin. Pentru altcineva, să revină la muncă sau la sport.

Progresul trebuie măsurat în raport cu aceste obiective.

Serviciile disponibile sunt prezentate pe pagina de recuperare medicală, iar pentru pacienții pentru care kinetoterapia este indicată este disponibilă programarea la kinetoterapie.